De ceva vreme incoace ma tot gandesc la "fericire"...asa ca termen general...si nu ma pot opri din a analiza...De ce nu sunt/suntem fercita/fericiti?
Am facut o analiza a celor din jurul meu si bineinteles a mea si azi m-a lovit cu putere gandul ca defapt nu-s fericita...adica nu asa cum ar trebui, cum ar fi normal...
S-o luam sistematic:
Esti fericit cand nu ai probleme, esti iubit si iubesti, ii ai pe cei dragi tie alaturi, dar nu sufocant de mult, iti poti permite sa-ti faci mici bucurii, mananci mancare buna- asta in cazul in care esti gurmand ca mine -, ai ocazia sa faci ceea ce-ti place- macar ocazional...Daca ai toate acestea in mod firesc ar trebui sa fii fericit, nu?
Bun...atunci sa vedem:
probleme majore nu am, slava Domnului ii am pe toti cei dragi pe aproape si-s bine, imi iubesc jumatatea si stiu ca si el simte la fel pentru mine, imi fac mancare buna, mici bucurii imi fac, la fotografiat mai ies si atunci...ce se intampla??? De ce nu-s fericita???
La fel mi-am analizat si prietenii...si vad ca e cam la fel...nu-i vad bucurandu-se de viata, zambitori, razand si zburdand pe campii ( exagerz un pic acum).
Atunci nu stiu...sa fie Fericirea un lucru prea marunt ca sa ne mai preocupe? Sau poate ne-am obisnuit sa nu ne mai bucuram de moment...Sau pur si simplu nu-i mai acordam importanta cuvenita!
Tot ce stiu e ca am in suflet doua scaune goale in care tot astept sa se aseze Fericirea si Optimismul...S-apoi sa stam asa linistiti la o poveste...despre "lucruile marunte".
